In timp ce umblam prin Bucuresti pe de cu seară (cum s-o fi scriind) repetam ca un papagal ca oraşul asta e „acasa” si că nu-mi pasă de excrementul negru al gândirii celor care critică orice la adăpostul intunericului.
De fapt nu-mi pasă de absolut nimic. Mă doare fix in pulă. Mă doare cu atâta nesimţire incât nu ştiu cine e ală care o ia la trap in fiecare seară, roşu la faţă si cu globulete in loc de ochi. Nu ştiu cine e ală care până când nu-şi vede umbra pe intuneric nu-şi asuma nici un risc, mai puţin cel al nepăsării cronice. Nu-l recunosc pe cel care scrie pe stomiasboaboaprintinghouse şi, vai ce frescă „moleşită”, nu-l cunosc nici pe cel care işi ornamentează corpul si sinele cu vodka si ceai verde făcut la flacăra de aragaz.
Datorita evolutiei genetice barbatii din familia mea au fost speciali, câte unul pe generatie.
Primul a stat patru ani in America unde fugise pentru ca a injunghiat un jandar ungur. Când s-a intors nu ştia şmecheria cursului de schimb valutar şi drept urmare, in timp ce calatorea cu trenul spre casă a reuşit performanta de a cumpăra o pereche de cizme faine contra economiilor sale. Fi-su a izbăvit din coltul cel mai indepărtat al Romaniei. Apoi, dintr-un individ exceptional dar nefinalizat a rezultat un adolescent artificial, un pop idol neformat şi cu gusturi de gurmand: ziua la masa vinul alb se bea rece, iar carnea plina de dorinţe a limbii iubitelor de-o zi se manâncă noaptea, cu atenţie, zdrumicând cu vârful buzelor.
Ce am pe unghii?! Nu e oja ci mi-am bagat degetele in căcaturile presarate prin jungla neuronală.
Imi pot spăla unghiile cu o bere şi-mi pot construi un avion dintr-un copac . Dar ce folos!
Pot opri „trăsura” la orice colţ de stradă sau sub oricare lustră sau sa merg prin oricare dintre cavalurile unei grădini. Daca vreau sa trec pe sub arcadele formate din furcile tradiţionale de tors basme atunci cânt la fluierul ciobănesc cu cinci găuri
It is humping shit fucking all day long!
Imi voi mai ingădui un piolet infipt adânc in fund si-apoi o dulce strungăreaţă. And then un HEPTELEMECE primit chiar in fata magazinului unde noaptea unii oameni joaca table luminati de lampile stradale. De obicei e o singura masa de joc unde doi "sunt la masa" iar restul de vreo trei chibiţeaza si halesc seminte in tihna. Sâmbata (ziua) aceiasi indivizi se muta la cârciuma din capatul strazii G.
Aceiasi oameni pe care ii vad de la etajul patru, atunci cand ii intâlnesc pe strada ma surprind cu un amanunt anatomic vizibil numai sub un anumit unghi, un obiect de imbracaminte sau cu ţigarile pe care le fumeaza, cu prezenta descendenţilor foarte tineri, cumparaturile stranii.
Zo, beter halues baules aici.
Andrei Vic
No comments:
Post a Comment