Tuesday, September 25, 2007

Those not satisfied will not be denied

Astăzi, pentru câteva ore, am tras din nou adânc in piept praful bucureştean si m-am bucurat.
Dupa atâtea zile de izolare am zâmbit ingaduitor la vederea câtorva şoferi nervosi. In Bucuresti nu are rost sa te enervezi la volan. Soferii bucureşteni te vor lăsa sa reintri in coloană; şoferii bucuresteni circulă bară la bară toata ziua deci ar trebui să fie intelesi de partenerii lor de trafic când mai taie calea altora cu o dezinvoltură capatata prin exercitiu.
Un şofer bucureştean nu va incepe sa claxoneze in secunda doi de la aprinderea luminii verzi a semaforului.
In Bucuresti e foarte important să nu te bâlbâi. Vrei sa schimbi sensul de mers când se circula bara la bara? Vei fi ajutat si poate injurat printre dinti.
In Ploiesti dacă te „mănâncă vopseaua” eşti „scărpinat” de unul cu o Dacie veche cât ai zice „PH”.

Inclin sa cred ca muncitorii care stau laolaltă in mijlocul traficului sprijniti in lopeţi au dobândit, in sinea lor, un rang de semi-semi-zeu pentru că, nu-i asa, in destele lor sta benzina lu` aia cu maşini scumpe. Mai e posibil sa nu fi primit nicio sarcina si de aceea s-au tras deoparte ca să elibereze trotuarul. Insa aceasta ar fi un caraghioslâc nu o explicaţie pentru statul degeaba al unor muncitori cu lopeţi (unii fara, dar toti cu o casca pe cap) pe fundul, altminteri gol, al unei gropi sapate in mod evident cu mijloace mecanice. I-am vazut pe unii dintre ei privind cu interes ambuteiajele si amuzându-se .

DarRr... se moa and I am back! Fuck Colentina Avenue! Hai, sus in Tei!
Zvârrl, pe lânga casa! Cine fuge cu mine? E Bucurestiul pe care il stiu eu, care mi-a tocit tenesii, pantofii si capul. Bucurestiul cu sau fara „Ea” sau „El”; Bucurestiul cu sau fara asta sau ailalta (in functie de anotimp, statistics show). Bucurestiul care astazi m-a pus in fata unei dileme: trebuie sa aleg intre castrarea mamei insarcinate si uciderea puilor puternic cosanguinizaţi ulterior nasterii (mai putin al unuia ramas pe post de „mulgatoare”).

Mi-am luat reviste, ziare, corespondenta (numai Par Avioane), am strâns siguranţa din tabloul electric de pe palier, cea slabita de un locatar deranjat de muzica si galagia produse de vecinul meu si invitaţii sai. Baga-mi-as calcâiul in orificiile lui de imbecil! O sa-i cer socoteala pentru muschiul de vitel (crescut in staul nu in spatele hypermarketului) care a trebuit aruncat. Nici macar la caini n-a ajuns.

But, I was due back in curtea in care apar de niciunde tot felul de lucruri.
Ieri am gasit in curtea găinilor, chiar in drum, cinci mărgele rosii de plastic, cât boaba de cătină, inşirate pe un lănţug oribil, mai finuţ decât unul de veceu, ruginit şi acoperit cu pământ, având incă ataşată o semisferă, rămăşită a unei foste inchizători.

Chiar şi după sapte ani de la mutarea aici a unei părti a familiei, printre pietre şi firele de pir apar pur si simplu lucruri fara nicio legătură cu noi. De-alungul timpului am găsit nenumărate sticle, cioburi, oase de pui si de pisica, fragmente de jucării si de obiecte de menaj din plastic (călăreţi, membre si capete de păpusi cu ochi albastri, cozi de bătătoare de covoare, etc). Uneori imi aduc aminte de moneda de 6 creitari (an 1806) pe care a găsit-o bunicul matern cand lucra pe camp la c`operativă.

Acum sunt in curtea unde credeam ca tot ce zboara se mananca. Menu-ul ar fi aratat cam asa:

a) dimineata – preparate din carne de pasari mici si amestecate (vrabii, porumbei, etc)
b) la prânz - preparate din carnea ciorilor doborâte din stoluri foarte mari
c) seara - preparate din carne de liliac.

Lasând gluma gluma la o parte, sarut mâna dreapta a cui stie sa-mi poarte buzele.

Noapte buna.

Andrei Vic

Friday, September 21, 2007

To have to cold cut limb by limb

Toţi cei care s-au bucurat de vremea din această după-miază merită cofeturi.
Eu am ieşit fuga in curte lăsându-mă „amăgit” cu buna şţiintă, uitand de frig.
Pupa-mi-as genunchii ingheţaţi si luminaţi de soare!

Jinduiesc după Bucurestiul unde dacă le zâmbesti oamenilor pe stradă ai şanse egale să ţi se răspundă tot cu un zâmbet, cu indiferentă studiată sau cu remarci de neinţeles. Pentru oricare dintre acei oameni vreau să mă lipesc de zidurile de care imi e dor ca să fiu atins, rupt, zgârâiat, fotografiat, acoperit cu marker/vopsea sau tratat cu indiferenţă.

M-am intors de afară zâmbind ca după o evadare reuşită. Imbrăcat doar in chiuloţi şi in camaşă, ignorand calendarul, m-am prefacut că nu mai stiam dacă e toamnă sau primavară. Dacă era primavară as fi renunţat la chiuloţi pentru că, nu-i aşa, vine vara.
In astfel de momente uit cu desăvârşire ca există mai mulţi oameni cărora le sunt antipatic decat cei care simt vreo bucurie când mă văd. Azi, in curte, in timp ce stateam cu ochii inchişi si faţa direct in soare, am fost din nou fericit.

Tot azi a incetat să mă mai sperie mâna lui tremurândă, mersul nesigur si privirea usor rătăcită. Tinând cont de asta diseară voi dovedi o atentie cu distributivitate mare, nu orientată aproape exclusiv spre interpretarea zgomotelor care răzbat de la etaj. A devenit evident si neaşteptat de dureros ca nu mai are mult. L-am ascultat de nenumarate ori cum işi intăreşte in mod repetat garanţiile nesolicitate dar acordate.Dacă e adevărat ceea ce se spune, că iti poti impune să trăieşti până la un anumit moment, atunci cred ca exact asta face, dintr-un motiv foarte solid si cunoscut.

Amândoi ştim, dar niciunul nu va recunoaste verbal, că efortul pe care il depune e prea mare pentru puterile lui. Drept urmare aseară am rearanjat mental mobila in sufragerie ca pentru primirea lui finala, intrebându-ma in acelasi timp ce as face daca m-as trezi in puterea noptii ştiind ca s-a terminat. Răspunsul dat e de o imoralitate înfiorătoare: rememorând ordinea paşilor de indeplinit la trezire, mi-aş potrivi alarma şi aş adormi.

Daca exista Dumnezeu şi ştie ce scriu, am imbulinat-o!

Andrei Vic

15 minutes on your couch

„15 minutes on your couch” reda aproape in totalitate varianta sa originala cea care a reprezentat prima „hranire” a blogului.


15 minutes on your couch

It has all begun somewhere new that definitely could not be mistaken for “a (mere) blip on an otherwise downward trajectory”.
I`d reckon that the slow adjustment to whatever conditions might have ever occurred, it represented ground enough to repel any thoughts of escaping from a restrictive and pathological state of mind.

The book finally closed on the mind governed by the ill fated whistle Dixie of the first football game played alone in the living room by a player yelling in pain caused by imaginary foul play. Even back then the eyes would stare at a corner where somebody supposedly sat in silence.

Growing up with those “Un-named” it was like living with active, faceless and silent figments that disappeared only when Saint Pillow muffled the cries sounded without a cause, or when the body temporarily expanded to allow for the enjoyment of moist and newly found sensations.
Faithful companions, they effortlessly replaced any friends, kindly supervised any bleedings and were always ready to put the mind to sleep when young lips emptied a bottle. Ever present, they witnessed self-mutilation and never turned the eyes in disgust, but cradled the forehead to let the brain slip into unconsciousness.

They joined people they envied and got high.
They murmured in unison the names of former lovers while being welcomed inside by those recently found.
They parted the waters only to sleep on the bottom.
They craved for recognition of talent and ideas that had been never whispered, let alone uttered, therefore never acknowledged by those able to satisfy the undeclared egos.

Similar “Un-named" had been watching over all morning when schizoid, drugged, drunk, shivering and covered with sand I woke up alone and ignored. In the end I lost and they remained motionless in their overwhelming hypocrisy and blistering unawareness.
It became apparent only too late that the perfect murder of “Dragã R.,” had underlined once more the need for an underground campsite, which was to entomb layers of vitrified debris.
It is both safe and true to say that now the time is right to convince a certain woman to become my friend if not to cover me in wonder. To my disappointment I cannot offer her flowers. She’s allergic to pollen.

A.

loing frones